Joi, 24 Februarie 2011 22:48 Cătălin B.

Autoportret_SINcretice Dezgolit, mă privesc în oglinda tulbure. Iată-mi trupul. El este tot ce am pe lume. Sunt praf de stele, adunat și prefăcut într-un om; un trecător ghemotoc de materie rece, încarnat și însuflețit. Sunt un copac crepuscular, cu sevă roşie și caldă, ce crește și fără lumină; un zăcământ organic de dorințe frenetice.

Pielea mea, coajă din marmură albă și fragedă, ar vrea să simtă căldura celor dragi, iar brațele, ancore slabe și ușor amnezice, şi-ar dori să îi ţină mereu aproape. Genunchii au renunţat de mult la rugăciuni, pe când picioarele, înfometate de pași, parcă ar fi în stare să scoată scântei. Ar vrea să danseze, împletind noi desene şi călcând peste ceea ce mă doare. Mâinile, săracele, acum că nu mă îngrijesc, ar vrea să pipăie, să cunoască alte mâini. Iar inima… piston mereu nesătul, îmi cere despotic nutrețul. O hrănesc cu Versurile lui Mircea Ivănescu. Nasul și-ar dori să simtă aroma unor coşuleţe de ciocolată, pe când fremătoasele buze, obosite să arunce cu cerneală în aer ori să caute miere amară, s-ar pierde într-un sărut celest cu un pahar de Pinot Noir ținut ascuns de câțiva ani. Urechile, luntre către o altă lume, râvnesc la Metamorfoza lui Philip Glass. Şi ochii, sonde înflăcărate trimise în realitate să caute frumosul adevăr, s-au îndrăgostit de filmul Baraka (1992). Iar mintea mea… în tot acest timp, se joacă cu un gigant cub Rubik.