ASLUB

Marţi, 27 aprilie 2010, a avut loc o dublă lansare Andrei Pleşu, găzduită de librăria Humanitas-Kretzulescu: Note, stări, zile (1968-2009) - „un soi de jurnal” şi audiobook-ul Minima Moralia.

Evenimentul a rămas pentru mine, până la salutul de bun-venit al amfitrionului Gabriel Liiceanu, un ideal aproape irealizabil, proiectat într-un spaţiu unde voinţa umană era total subordonatată puterii hazardului. Fascinaţia a atins apogeul în momentul venirii invitaţilor, iar scepticismul s-a risipit când s-au făcut primele probe de microfon.

Situat sub imperiul unei admiraţii crescânde, discursul meu nu s-ar putea desprinde de trăire, nu s-ar putea intelectualiza deplin, însă demersul îmi este susţinut de argumentarea lui Nietzsche în favoarea simţurilor, continuând traseul început de Heraclit şi Diogene. Întâlnirea de astăzi nu poate fi aşezată în afara simţurilor, căci ea a fost asumată total – participând raţional, afectiv...

Alături de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu a fost prezent la această lansare Eugen Negrici, fiecare dintre aceştia oferind o perspectivă personală asupra cărţii prezentate, construind o subtilă polemică cordială, care a animat discuţia, oferind publicului procesul unei interpretării vii şi tolerante.

În Cuvânt înainte autorul numeşte cartea „un soi de jurnal”, continuând, însă, prin a-şi expune „rezervele cu privire la autorii de jurnal”, preferând să susţină „dimensiunea documentară” a acestuia – poate din această cauză titlul este punctual construit, mizând pe efectul puternic al cuvintelor bisilabice.

În ciuda poziţiei autorului, Liiceanu a încercat să demontreze caracterul memorialistic al cărţii, insistând pe ideea că jurnalul nu este o „exhibare a eului” sau o punere gratuită pe tapet a intimităţii, ci un dialog cu cititorul, o apropiere, prin confesiune, de acesta. Dincolo de rolul pe care Pleşu l-a atribuit unui jurnal – de a hrăni înclinaţia „de ţaţă” spre detaliul biografic – Liiceanu vede un rol mai degrabă educativ, al oferirii unor modele.

Dacă Gabriel Liiceanu a insitat mai mult pe situarea cărţii într-o paradigmă literară, Eugen Negrici s-a oprit mai ales la tehnica scriiturii, observând-o dintr-o perspectivă stilistică. Analizând cronologic, Negrici a evidenţiat o liniaritate la nivelul stilului, notând mici diferenţe pe parcursul celor patruzeci de ani cuprinşi în volum. Vorbeşte despre o cerebralitate a discursului, despre o exprimare la fel de atent construită, de lucidă atât la douăzeci de ani, cât şi în anii de maturizare. O marcă stilistică importantă a textului lui Pleşu (remarcă tot Negrici) este reuşita de a nu cădea în sentimentalisme, de a-şi păstra o verticalitate a verbului şi de a elimina detaliile fără esenţă, oferind idei concentrate semantic. Remarca a fost cofirmată de Andrei Pleşu, mărturisind că a dorit o îndepărtare de „înregistrarea contabilă a meteorologiei cotidiene” sau de „tranformarea intimităţii proprii în spectacol planetar”, şi o filtrare a evenimentelor (exemplifică anul 1970 din jurnal, care nu apare decât într-o jumătate de pagină).

Fără a-şi impune autoritatea auctorială, urmărind doar prezentarea propriei perspective, Andrei Pleşu a continuat ideile din Cuvânt înainte şi a concluzionat că nu se propune ca model, ca emblemă, ci ca „un studiu de caz”, cartea fiind doar prilejul consolidării interacţiunii emiţător-receptor (de altfel, într-o manieră ludică, jovială, demasca falsa impresie că un scriitor îşi scrie jurnalul doar pentru sine, fiind convins că în spatele fiecărei mărturisiri se află dorinţa acestuia de a fi citit într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat; ideea apare şi la Fowles, încadrând această slăbiciune în trăsăturile firii feminine). Pe acelaşi traseu amical, Pleşu realizează o comparaţie între personalitatea proprie şi cea a lui Gabriel Liiceanu, ce a strârnit amuzamentul publicului: în timp ce Liiceanu scrie în modul în care Pleşu se comportă în viaţa reală („guraliv”, efervescent), acesta din urmă scrie în felul lui Liiceanu de a trăi – raţional, cumpătat.

Note, stări, zile (1968-2009) este o carte heterogenă, cuprinzând partea de jurnal, dar şi Texte comentate (interpretări ale unor fragmente ce l-au incitat pe autor) şi Anexe, transcrieri ale unor texte reprezantative. Ni se dezvăluie astfel o imagine a lui Andrei Pleşu prin prisma însemnărilor memorialistice, dar şi prin cărţile, revistele citite şi interpretate.

Audiobook-ul Minima moralia a fost prezentat rapid ca un exerciţiu dublu îndreptat – atât înspre receptor (care ia contact cu autorul prin text şi voce), cât şi înspre autorul însuşi care se regăseşte singur cu textul său în timpul a patru ore de înregistrare.

 

Întâlnirea de la librăria Humanitas-Kretzulescu a fost inedită prin atmosfera creată de invitaţi, datorită lejerităţii discursului, lipsit de constrângerile unei instituţionalizări, de disensiunile ideatice şi de stilul exagerat encomiastic. Eticheta marcantă a discuţiei a fost toleranţa perspectivelor de interpretare şi normalitatea situării în context.

Însă ecoul ei nu a fost unul pur intelectual, căci, pentru un neiniţiat (în principal), fascinaţia a atins limite apropiate emoţionalului...la doar câţiva metri de Pleşu, Liiceanu sau Negrici, neofitul putea să mai zărească printre capetele celor prezenţi chipuri întâlnite înainte doar în fotografii sau pagini de istorie culturală contemporană...Ioana Pârvulescu, Dan C. Mihăilescu, Johnny Răducanu, Mircea Mihăieş, Victor Rebengiuc,Vlad Zografi, Cristian Tudor Popescu...

 Sursă foto: www.webpr.ro