ASLUB

Sâmbătă, 17 aprilie 2010, a avut loc la Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” opereta în trei acte Silvia.

Având ca subtitlu Prinţesa Ceardaşului, piesa aparţine compozitorului maghiar Emmerich Kálmán şi are la bază un libret scris de Leo Stein şi Bela Jenbach şi revăzut apoi de István Békeffy şi Kellér Dezső. Versiunea românească a libretului a fost realizată de Petre Bărbulescu.

Cele douăzeci şi trei de numere muzicale cuprind genuri variate, care combină muzica, versurile şi dansul într-o manieră ce trece alternativ din sfera tragicului în cea a comediei. Se individualizează în cadrul piesei ceardaşul la „Intrarea Silviei”, duetele „Boni-Feri”, „Silvia-Edwin”, „Edwin-Stazi”şi aria Silviei - „Cântă-mi, ţigane!”.

Ţesătura epică a operetei surprinde povestea de „dragoste interzisă” dintre Silvia Varescu – vedeta cabaretului Orpheu - şi Edwin Mittenkofer-Lowenstein, prinţul Imperiului Habsburgic, fiind plasată în contextul Primului Război Mondial. Piesa începe cu rănirea unui soldat maghiar într-una din luptele Războiului şi decorarea lui pe patul de spital şi continuă cu un concert de adio oferit de Silvia prietenilor de la cabaret, înainte de plecarea acesteia în New York. Elementele conflictuale se acumulează odată cu disperarea lui Edwin cauzată de îndepărtarea starletei şi cu intrigile familiei princiare ce era împotriva acestei pasiuni. Când suferinţa lui Edwin părea să fi luat sfârşit, el este chemat la palat, în vederea căsătoriei cu verişoara sa Stazi şi acum tensiunea dramatică atinge punctul culminant. Aflând de trădarea lui Edwin, Silvia înscenează o căsătorie cu Boni, prietenul prinţului, şi face o vizită la Palat, negându-şi identitatea de Silvia Varescu. În final, însă, povestea este deconspirată şi Edwin recâştigă dragostea Silviei, în contextul în care şi Boni se lasă cucerit de farmecele copilăroasei Stazi. Lipseşte doar acordul familiei, dar el este repede obţinut: intransigentul principe află că însăşi soţia lui fusese divă de cabaret şi remarcând că „a supt cabaret de mic”, acceptă pasiunea fiului său pentru Silvia.

În acest context de quiproquo între prezent şi trecut, apare ca laitmotiv fragmentul muzical „Femeia-i viperă”, idee ce pare a fi acceptată ca datum de către toate personajele piesei. Alături de „Fetiţe vesele de la cabaret” acesta contrabalansează feeria romantică a duetului „Inima-i o poezie”, accentuând plasarea epicului în anii de început ai secolului XX, marcând trecerea spre modernism. O altă palpitaţie a modernităţii este oferită de replica lucidă a lui Boni, care, asemeni unui Lord Henry din romanul lui Oscar Wilde, îi atrage atenţia Silviei că „aparţine Artei, nu familiei”, dar ideea nu este desăvârşită, întrucât povestea mizează pe concepţia romantică a dragostei care trece de bariere şi nu diferenţiază până la capăt esteticul de realitate.

Văzută doar ca fir epic propriu-zis, opereta pare monotonă, cultivând romanţiosul subiect al iubirii de dincolo de limite de clasă sau rang; ea se salvează însă prin elemente precum apariţiile soldatului decorat în momente-cheie ale piesei şi repetarea obsedantă a poveştii sale de pe front, replicile comice ale lui Boni şi insinuările referitoare la adversarii politici ai Imperiului, care, până la urmă, oferă o perspectivă cinică a interpretării: în contexul dramatic al Primului Război Mondial, familia imperială este preocupată mai degrabă de rezolvarea unor probleme casnice decât de cele care destabilizaseră întreg continentul.

Sursă foto: www.biletedelatati.ro