ASLUB

MOTTO : “Speranţa este visul celui treaz” (Aristotel)

Speranţa este indisolubil legată de mitul Pandorei (în greceşte: “cea dăruită cu toate darurile") – prima femeie creată de zei cu scopul de a răzbuna gestul nepermis al lui Prometeu (cel care a furat focul din Olimp). Cutia primită de femeie de la zei era plină cu “daruri” divine şi deschizându-i capacul, mânată de curiozitate, Pandora eliberează toate nenorocirile în lume. Numai Speranţa rămăsese în cutie când femeia izbuteşte să închidă capacul. Speranţa devine astfel singura consolare a omului sau conform lui Samuel Johnson “este ea însăşi un soi de fericire şi, poate, principala fericire pe care această lume o oferă”.

Ultima piesă regizată de Radu Afrim conturează o împletire a comicului şi tragicului “distilată” în poezie ontologică.

Tânărul regizor foloseşte în spectacolul “Câtă speranţă” (bazat pe texte scrise de Hanoch Levin) reţeta unui echilibru perfect stabilit între actori tineri foarte talentaţi (Istvan Ţeglas, Călin Stanciu Jr., Nicoleta Lefter, Antoaneta Zaharia etc) şi artişti “consacraţi” (Rodica Mandache, Liana Mărgineanu, Virginia Rogin, Ionel Mihăilescu etc). Personajele din cele 16 scurte piese de teatru (reunite sub titlul “Câtă speranţă”) sunt însufleţite de credinţa că visul lor va deveni realitate. Într-un interviu recent, Radu Afrim afirma: “Unul speră să-şi găsească un tovarăş care să-l însoţească în fabuloasa călătorie pe trecerea de pietoni, altul speră să-şi vadă nevasta în lada neagră plină de diamante înşelătoare a magicianului, o actriţă speră să înveţe un cântec până la capăt fără să falseze sau să danseze bossa nova "cu toate mişcările", altul speră cu toată fiinţa să primească o pălărie blue care provine din capătul Australiei, o profesoară de geografie speră să convingă lumea că pământul e plat şi chiar reuşeşte, un visător speră ca vânzătoarea de hot dog să se transforme în Caroline de Monaco, un exaltat speră să intre în pielea unui bărbat doar pentru a atinge sânii soţiei acestuia, o femeie "vrea o schimbare/ viaţa mea e o ratare", un bărbat speră să îşi recupereze portmoneul uitat la o fostă iubită în urmă cu câteva decenii”.

Replicile şi gestica actorilor sunt acompaniate de muzica “imaginată” de Vlaicu Golcea, de coregrafia lui Istvan Ţeglas (un tânăr actor care s-a remarcat în rolul Enkidu din adaptarea dramatică realizată de Dragoş Galgoţiu după prima epopee a lumii ce relatează destinul regelui din Uruk, Ghilgameş) şi de costume – de la cele sclipitoare, de cabaret cu care începe şi se termină spectacolul, la costumul tradiţional românesc sau la costumul mirobolant al magicianului (interpretat excelent de Ionel Mihăilescu cu o gamă largă de afecte - mina serioasă şi implacabilă, zâmbetul ironic, iritarea produsă de soţul “pisălog” etc – al căror şarm e sporit de machiajul seducător) alcătuit din haina cusută cu flori de maci, mănuşile din paiete aurii şi pantalonii cu dungi verticale galbene.

Simbolul florii de mac are rădăcini mitologice: conform iconologiei greco-romane, fraţii Hypnos şi Thanatos (Somnul si Moartea) aveau în mână flori de mac sau purtau pe cap cununi din aceleaşi flori. Macul “decorează” costumul magicianului – ilustrul actor care uimeşte prin dexteritate şi care transformă iluzia în realitate şi adevărul în himeră, un fel de zeu al somnului, artistul care opreşte timpul pentru a face spectacol, amăgind astfel spectrul neantului (deţine atributele regizorale).

Va invităm la o piesă de teatru desfăşurată pe scena poleită a speranţei!

FOTO: TEATRUL ODEON