ASLUB

“Vezi tu, petite Andru, sufăr de un fel de nostalgie pe dos: dor de momentul viitor, în care ştiu că voi simţi un dor îngrozitor de ce trăiesc acum.” (Rubik)

Aceeaşi nostalgie a  viitorul am simţit cînd am ieşit din Sala de Lectură a Bibliotecii de la Litere, în urma evenimentului „Noi în literatură”, organizat cu ocazia redeschiderii acestei săli, pe 10 martie, la ora 16.00. Un dor proiectat difuz pentru prezentul trăit acum.

Încă de la citirea numelor de pe afiş, evenimentul se anunţa ca unul bine închegat şi de „mari proporţii”, iar bucuria celor care intrau în sală cu puţin timp înainte de 16.00 părea să confirme acest lucru (acelaşi rol de indiciu l-a avut şi cravata domnului Decan, iar surprinderea mea a fost dublată de cea a unuia dintre invitaţi – a menţionat premiera în care îl vede purtând una). Într-adevăr, plăcerea sugerată subtil în afiş a fost creată, căci, sub ghidajul iniţial  al domnului Liviu Papadima, iar apoi sub cârma lui Marius Chivu (Ion Bogdan Lefter asemăna sala cu o corabie), întâlnirea a luat forma unui decameron, fiecare poveste conţinând istoria lucrurilor întâmplate la Litere şi a oamenilor ce le-au trăit.

După intervenţiile domnului Rector Ion Pânzaru, a domnului Mircea  Regneală - directorul Bibliotecii Centrale Universitare, ale doamnelor ce s-au ocupat de restaurarea Sălii de Lectură, au urmat scurtele povestiri ale celorlalţi invitaţi, fiecare dintre aceştia vorbind despre cum au cunoscut această Facultate şi despre devenirile lor începute/continuate aici (prin cenaclurile şi revistele la care au participat sau pe care le-au condus); tonul a variat între unul nostalgic, anecdotic, jovial sau uneori polemic (ce-i drept, camuflat).

Absenţi de la acest eveniment au fost doamna profesoară Antoaneta Tănăsescu (a trimis, însă o scrisoare, prin care îşi exprima bucuria cu privire la  această întâlnire) şi Nicolae Manolescu. Pe de altă parte, o prezenţă-surpriză pentru spectatori a fost Eugen Simion, care a donat Sălii de  Lectură, din partea Academiei Române, volumele apărute din ediţia facsimilată a manuscriselor lui Mihai Eminescu.

Evenimentul de miercuri demonstrează că Facultatea de Litere nu este un spaţiu cu limite rigide, care se consumă pe sine printre rafturi prăfuite, ci unul în care acţionează forţe centrifuge, unul deschis şi viu. Intrând în sală şi citind numele invitaţilor de pe pupitrele rezervate acestora, credeam că va fi o atmosferă greoaie, plină de „oficioase” adresări, însă totul a fost exact pe dos. A fost prilejul reîntâlnirilor, al revederilor după mulţi ani, al reîntoarcerii în facultate, în sala de lectură, dar mai presus de toate, unul al normalităţii dialogului, al libertăţii spiritului. Nu de mult am citit colecţia de eseuri a lui Alexandru Muşina, Sinapse, unde acesta descria din perspectică subiectivă, cenaclurile existente în Facultate în anii '80-'90.  Citind, am avut aceeaşi senzaţie de nostalgie a unor timpuri anterioare mie, netrăite, de care amintea Liiceanu cu privire la Interbelic. Iar acum am asistat direct la povestea acestor vremuri, istorisită de chiar cei ce le-au creat. Acest lucru a fost poate posibil şi datorită  acelei normalităţi şi a jovialităţii vorbitorilor (de remarcat a fost în acest sens, încheierea Simonei Popescu care „a tras spuza pe turta ei”, considerând, ludic, această „sărbătoare” una dedicată zilei sale de naştere).

Atmosfera de poveste din sala cu capitelii şi stejar a fost marcată şi de elemente extradiegetice: ceasul agăţat de perete era oprit (fatidic sau nu) la ora unufărădouăzeci...Să fie anticipaţia unei situări ciclice în illo tempore sau...?