ASLUB

Cei pasionaţi (sau măcar contestatarii) îşi mai amintesc poate de povestea simpaticului personaj al lui J.K. Rolling, Harry Potter. Celebru pentru sacrificiul părinţilor săi, el a devenit apreciat de colegi şi profesori, temut şi vânat de inamicul său, al cărui nume, desigur, nu-se-poate-rosti. Dar apropiaţii îşi amintesc că înainte de a deveni titrat în Daily Prophet, Harry Potter era doar chiriaşul pripăşit în casa familiei Dudley, celebru în lumea vrăjitorilor, dar necunoscut în cea a neiniţiaţilor, neprimind ca dormitor decât „nişa de sub scară”.

Poate pare facilă această introducere, dar, acceptând miza ludicului, în acelaşi traseu vrea să se înscrie şi paraliteratura (voi reveni, însă, la acest termen) pe care Ion Manolescu vrea să o propună direcţiei oficiale: benzile desenate. Prin cartea lansată miercuri, 11 mai, la Clubul Ţăranului Român – Benzile desenate şi canonul postmodern, Ion Manolescu încearcă scoaterea acestui fenomen cultural din nişa în care tradiţia literară l-a aşezat şi afirmarea lui publică, printr-un demers editorial profesionist (care se bucură şi de susţinerea unei edituri cu renume – Cartea Românească, aflată sub patronajul Polirom).

La această lansare au participat Ana Chiriţoiu (moderator), Simona Popescu şi Dodo Niţă (specialist în fenomenul B.D.). Discuţia a fost una foarte relaxată (chiar şi cu tendiţele spre un discurs cultural sofisticat şi cu expresii supărător calchiate ale moderatoarei) şi atractivă atât pentru vorbitori, cât şi pentru public, păstrând atmosfera echilibrată pe care cartea însăşi o creează: între seriozitatea perspectivei teoretice şi jovialitatea referinţelor-suport (de la Proust şi Kundera, trecând prin Pif Gadget şi Garfield şi ajungând la  Cow & Chicken şi I Am Weasel).

Dintre invitaţi, Simona Popescu a vorbit prima şi a început cu o ipoteză pe care a susţinut-o pe parcursul întregii întâlniri; analizând cartea în ansamblu, ea a afirmat că aceasta realizează implicit trecerea de la scriitura din anii ’90 a lui Johnny Manolescu (rostit pe un ton amical) – volumul conţine şi articole publicate de autor înainte de 2000 – la cea prezentă, a lui Ion Manolescu. După intervenţia lui Dodo Niţă, Simona Popescu reia cuvântul şi realizează un interesant parcurs al cărţii, discutând (şi invitându-l pe conlocutor să răspundă acestei propuneri) despre punctele comune şi cele de diferenţă dintre formarea culturală/literară a fiecăruia. Dacă pasiunea pentru “canonul alternativ” şi periferia culturală, afinitatea faţă de “deschiderea huliganică” (la Ion Manolescu reprezentată de benzile desenate şi paraliteratură şi la Simona Popescu de avangardă) şi pentru figuri culturale ca Beavis & Butthead şi Camil Petrescu îi apropie, ceea ce îi aşază în “dezacord” sunt înclinaţiile lui Manolescu pentru cyborgi, simbionţi, Liviu Rebreanu şi încrederea acestuia în funcţia vizuală a literaturii (faţă de cea a Simonei Popescu –în cea poetică şi  cea socială).

Dodo Niţă a surprins publicul, dar şi pe autor, comparându-l pe acesta cu Umberto Eco (poate alăturarea nu ar fi şocat dacă expresia “Umberto Eco al României” ar fi fost evitată). În demonstraţia sa el a făcut trimiterea la pasiunea amândurora pentru benzile desenate (cărora le confirmă un titlu oarecum pretenţios - în sensul în care el necesită o foarte lungă discuţie pentru a fi validat şi a nu rămâne la nivel de construcţie vidă) şi a amintit de romanul lui Eco, Misterioasa flacără a prinţesei Luana. Dodo Niţă a salutat apariţia acestei cărţi ca primul volum de “critică a benzilor desenate” şi s-a alăturat încercării lui Ion Manolescu de a scoate acest fenomen din stratul de sub-cultură şi de a-l propulsa în curentul principal (aşadar de a renunţa la prefixoidul “para” al termenului folosit mai sus).

Discursul lui Ion Manolescu s-a încadrat în aceeaşi atmosferă degajată creată până atunci. După ce a răspuns schematic întrebărilor adresate pe parcursul intervenţiilor anterioare, el a făcut o scurtă pledoarie a benzilor desenate, oferind detalii rapide despre tirajele, modul de distribuire şi impactul avut de câteva dintre revistele B.D. care ajungeau şi în România în anii ’80. Oferind un argument sociologic – buna lor receptare de către public – dar şi unul artistic – benzile desenate sunt validate de istoriile şi studiile de teorie a imaginii din universităţile occidentale, Ion Manolescu conchide spunând că aceste creaţii merită să fie legitimate ca părţi ale literaturii.

Deşi multe dintre eseurile cărţii au fost publicate în anii anteriori în publicaţii literare, ele nu sunt pur şi simplu transcrise şi legate în volum, ci urmează un program ideatic, autorul încercând să ofere o imagine omogenă şi coerentă a relaţiei dintre produsul cultural urmărit – benzile desenate - şi principiile unui curent literar căruia ele i s-ar putea integra, ieşind astfel din nişa unde mulţi critici literari (imagini ai unor unchi Dudley mefienţi – dacă e să transpunem în alegorie ideea lui Ion Manolescu) continuă să îl plaseze.

Sursă foto: http://michaelhaulica.wordpress.com/2011/05/10/benzile-desenate-si-canonul-postmodern/

P.S. Cum am cam neglijat SINcreticele, iată aici, în spiritul discuţiei de la Clubul Ţăranului şi a referinţelor făcute acolo, o recomandare:

Pink Floyd, Us And Them  (pentru B.)