ASLUB

Vineri, 29 octombrie 2010, a fost pus în scenă la  teatrul Masca spectacolul VENEXIA în regia Michele Modesto Casarin.  

Titlul, afişul şi-au respectat premisele anticipative, piesa neaducând surprize de formă sau conţinut. Ele au existat, însă, la nivelul jocului scenic, al recuzitei şi al combinării elementelor textuale cu cele extra-narative.

Povestea în sine este simplă: în timpul festivalului de la Veneţia anului 1509 un străin apare în societatea italiană iscând tulburări celor două madonne, Valeria şi Angela, ajungând în final să moară pentru infidelitatea sa. Aceasta ar fi tot...doar că povestea e aici doar pretextul, doar artificiul dramatic pentru a aduce în prim-plan umilirea, înjosirea umană în două dintre ipostazale sale - a periferiei, crâncenă, viscerală şi a înaltei societăţi ascunse de farduri, sub baldachine şi protocol nobiliar.

Venexia este o realizare omogenă a două perspective aparent distincte, dar în definitiv năucitor de similare. Scena rotativă ajută la separarea şi înlănţuirea momentelor şi spaţiilor, delimitând lumea mizeriei mahalalei de somptuozitatea curţilor aristocratice. Încă de la început naturalismul, grotescul aproape ale bordelului sunt puse în contrast cu  grandiosul şi eleganţa madonnelor, doar că însăşi trecerea personajelor dintr-un spaţiu în altul atrage suspiciuni cu privire la disocierea clară a acestora.

Un lector inocent, izbit brutal de libertăţile şi libertinajul de la bordelul matroanei Menega și-ar declara pudic repulsia, ar arunca asupra prostituatelor stigmatul josniciei şi şi-ar îndrepta afecţiunea candidă asupra doamnelor cu rochii lungi de catifea şi ducaţi în punguţe strâns legate. Numai că privitorul acesta nu ar înţelege nimic. În acest sens, scenariul însuşi vine în ajutorul lui şi-i oferă alternative de interpretare. Silită de unul dintre golani, Cornelia se opune dorinţelor acestuia şi îşi proclamă, în ciuda condiţiei sale sociale, dreptul a fi femeie, de a-şi apăra demnitatea. Episodul s-ar fi vrut poate unul puternic, vibrant, însă tocmai emfaza (exagerată?) lui îl pune într-o postură parodică: prostituata având la picioarele sale bărbatul, pasională şi cu pieptul dezgolit pare a fi personificarea Libertăţii din tabloul lui Delacroix, numai că, în locul steagului tricolor ea îşi înalţă nurii şi graţiile. Apoi, imaginea solemnă a Angelei, inspirând respect, cuviinţă, este alterată de dorinţele sale erotice .

Din nou, o privire superficială asupra piesei ar putea-o cataloga drept vulgară, însă ea este un bun exemplu al sublimării ideilor de bun simţ sau necuviinţă operante în planul realităţii prin artă şi transformarea lor în categorii estetice. Într-adevăr, scenele din mahale pot fi urâte, groteşti, dar în cheia valorilor artei şi nu ale concretului, aşa cum goliciunea trupurilor devine armonie, frumuseţe. Aşa stând lucrurile, până la urmă vulgaritatea funcţionează la fel ca şi kitsch-ul: este activată printr-o neconcordanţă a planurilor, printr-o suprapunere defectuoasă a două imagini.

Regizorul a mizat mult pe jocul de lumini, pe contrapunctul auditiv (muzica anticipativă, clopotele din momente-cheie), pe contrastul vizual şi pe cel ideologic, pe costume şi pe cromatica lor (rochia Valerie este roşie – frivolitatea, a văduvei Angela este neagră – pasiunea împinsă până la moarte). Cea mai intensă scenă, însă, mi s-a părut cea a morţii lui Iulio, străinul amorez: în timp ce este înjunghiat de unul dintre bărbaţii plătiţi de Angela, de sus cad petale de trandafiri, iar în ritmul muzicii, pe fundal, este Valeria care îşi spală trupul elegant, în aşteptarea tânărului. Urmează apoi jeluirea Angelei, care îşi plânge iubitul şi propria viaţă, propiul timp. Acest episod este si finalul tragediei, de altfel (se oferă şi un epilog, în care personajele sunt surprinse de reflectoare în situaţii imprevizibile...ca un răspuns la practicile erotice antice, cele două madone îşi găsesc alinarea morţii Don Juanului una în braţele celeilalte...).

Urmărind epicul piesei eşti tentant de-a lungul spectacolului să afirmi, deseori,  dezaprobator: „femeile...”, „bărbaţii...”, încadrând sub acţiunile şi alegerile personajelor cele două paradgime feminin-masculin în întregime, generalizând aceste comportamente. Doar că, plecând din sală, întâlneşti din nou istoria, realitatea şi ceea ce era o supracategorie se aşază cuminte sub determinarea adjectivului nehotarât: unele femei...unii bărbaţi...

*Interferenţe: Lhasa De Sela, De cara a la pared