ASLUB

Sesiunea pare a pierde din autoritate dacă, tocmai la începutul ei cel mai aprig, studenţii (-tele) au  renunţat la comunitatea sălii de lectură pentru a participa la o conferinţă ce a avut loc azi, 23 mai, în Faculatea de Litere şi care, până la urmă, s-a adăugat ca referinţă la educaţia pe care fiecare dintre noi încearcă să şi-o însuşească.

S-a format tradiţia ca în fiecare an Facultatea să fie gazda unui oaspete care aduce prin discurs şi prezenţă o normalitate şi o eleganţă care cu greu mai găsesc referent în spaţiul nostru public. Christina Zarifopol – Illias (prof. univ. dr. la Indiana University – SUA) a acceptat să participe la discuţia Humuleştiul – între ficţional şi non-ficţional, prezentând totodată o carte la care a lucrat împreună cu Maria Bancea-Ilioaia şi pe care o aduce ca omagiu unor oameni care au fost întemeietorii şcolii moderne de la Humuleşti şi de numele cărora se leagă o întreagă istorie a învăţământului local. Două figuri de seamă ale învăţământului românesc – Neculai şi Elisa Bancea, institutori ai şcolii Ion Creangă din Humuleşti, Târgu Neamţ în prima jumătate a secolului XX se numeşte cartea şi conţine o monografie a celor doi învăţători, împreună cu informaţii privind educaţia începutului de secol şi procesul modernizării ei.

Deşi element central al întâlnirii, această nouă apariţie editorială (creată în condişii tehnice de excepţie) a devenit un pretext pentru o discuţie cu mize ce se revendică mai degrabă din pathos, însă nu din patetismul de tarabă cu care ne-am obişnuit, ci de la unul cu adevărat productiv pentru restrânsa audienţă, care să pună pe gânduri şi să redea încrederea într-un domeniu căzut în derizoriu: educaţia. Plecând de la amintirile socrilor săi (căci “personajele” cărţii sunt bunicii soţului doamnei profesoare), Christina Zarifopol aduce în prim plan imaginea educatorului pe care nu neapărat  o contrapune unor figuri prezente, dar pe care o oferă ca model pentru cei care vor urma această profesie. Discuţia devine captivantă; evocarea unor oameni care au creat o tradiţie şcolară şi au ajutat la configurarea unei comunităţi cu ecouri şi în afara teritoriului geografic al Neamţului i-a antrenat la dialog şi pe cei prezenţi. Iulian Costache a întărit ideea invitatei cu privire la importanţa majoră pe care învăţătorul (sub toate formele sale) o are în “dezmorţirea” unei comunităţi şi schimbarea traseului unei ţări, punctând într-o manieră aproape donquijotească necesitatea nebuniei şi a menţinerii cu orice preţ a avântului creator: “doar oamenii cu obsesie pot duce un lucru la bun sfârşit”. Cu un spirit oarecum mai analitic şi mai raţional, Răzvan Voncu a completat seria “paşilor” către progres cu unul pe care îl aşază în începutul acesteia, ca esenţial – credibilitatea. Pentru a reuşi într-o acţiune, spune Răzvan Voncu, este necesară în mod obligatoriu o temeinicie a propriei educaţii (care conferă validitate demersului), abia apoi urmând etapele aduse anterior în discuţie: impunerea unui model, formarea unei comunităţi şi înaintarea spre modernitate.

Christina Zarifopol – Illias a primit cu mare deschidere aceste intervenții și le-a continuat cu exemple ale experienței academice din spațiul american, trecând apoi la un discurs care i-a însuflețit probabil pe toţi cei prezenţi. Apelând din nou la imaginea dascălilor din carte, a făcut un elogiu al profesorului care se dăruieşte pe sine meseriei sale şi elevilor (studenţilor) săi, care are ca primă însuşire verticalitatea morală şi capacitatea de a se impune (fără conotaţii agresive ale termenului) ca model şi care nu abandonează devenirea discipolilor, ci continuă să le fie profesor şi după terminarea ciclurilor de învăţare. Un profesor, spunea Christina Zarifopol, nu trebuie să se împiedice de lipsa de receptivitate a unei colectivităţi, ci să urmărească în procesul său de educare ca măcar una dintre privirile ce îl urmăresc să se lumineze la înţelegerea unui lucru sau a altuia dintre cele prezentate. Entuziasmul cu care s-au rostit aceste îndemnuri a demonstrat echivalenţa dintre cele spuse şi punerea lor în practică şi a ajutat la conturarea unei imagini a profesorului care nu se limitează la curente şi mode pedagogice, care nu se lasă dominat de sterpe mecanisme şi reguli care l-ar apropia, ce-i drept, de modernitatea occidentală dar care poate i-ar diminua din impactul afectiv şi moral pe care l-ar putea avea.

La discuţie a participat şi Adina Popa, masterand în anul II al Facultăţii de Litere care, făcând o prezentare cărţii menţionate, şi-a construit expunerea în jurul unui tablou al lui René Magritte – The Schoolmaster. Ea a asociat persoanele evocate în carte cu personajul lui Magritte, vorbind  despre aparentul lor anonimat în procesul de educare a unei comunităţi dar care au în spatele lor generaţii de oameni care s-au bucurat de reuşitele lor.

Încheierea discuţiei s-a orientat tot înspre acest exemplu din pictură. Emanuel Ulubeanu (doctorand al Facultăţii) a atenţionat asupra nevoii de re-în-chipuire a învăţământului, aşadar, de conferire a unui chip, a unei consistenţe, iar Iulian Costache a conchis observând că această carte (de altfel şi discuţia în sine, s-ar putea adăuga) întoarce tabloul lui Magritte cu faţa spre privitor.

Dincolo de entuziasmul discuţiei din Sala de Consiliu o reuşită a acestei întâlniri este faptul că studenţii Literelor s-au mai dat şi ieşiţi din Biblioteci şi săli de curs şi au înlocuit bibliografiile fotocopiate în exces cu prospeţimea unui discurs cu mize intelectuale şi afective.

Humuleştiul aşadar apropie America de Edgar Quinet.

Sursa foto: www.reproduction-gallery.com