ASLUB

Rătăcirea pe Calea Victoriei 115 a fost ca un mise en abîme pentru discuţia conturată în jurul miturilor bucureştene. Căutând intrarea în sediu am avut experinţa unei vizite la Satis şi mă aşteptam să descopăr şi fluturarea voalului miresei abandonate; domnişoara Havisham nu apăru, însă decrepitudinea ei molipsi curtea interioară a instituţiei: arbuşti scăpaţi de sub control, învăluind sculpturile albastre, amestec nedefinit între rămăşiţe vegetale, crengi şi spaţii necultivate. Încă de la început contrastul a fost marcat: între pretenţiile culturale de sustragere din încremenire (a gândirii, a acţiunii) şi imaginea concretă a locului. Poate dacă aş fi continuat, aş fi aflat şi eu, ca protagonistul din Big Fish, secretul ultim, din ochiul teribilei vrăjitoare. Sau poate era doar vremea...

Conferinţa s-a deschis cu o perspectivă generală asupra conceptului de oraş în cultură, insistându-se asupra a două tipuri antropologice definitorii: burghezia posesoare de avere (Besitzélite) şi cea creată în interiorul culturii (Bildungsélite). Având, deci, ca punct de plecare două dimensiuni concomitente (şi uneori complementare), Sorin Alexandrescu propune patru tipuri de tipologii ale miturilor urbane, reflectându-le în literatură. Îşi susţine astfel discursul cu texte care ilustrează Bucureştiul (cel mai adesea interbelic), aparţinând lui Mateiu Caragiale, Cezar Petrescu, Camil Petrescu şi Mircea Eliade.

În romanul lui Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche ( publicat în 1929), identifică un Bucureşti contrastant, atât pe cel al burgheziei de tip  Bildungsélite (prin portretele lui Paşadia, Pantazi şi a personajului-narator), dar şi pe cel al decăderii, al  locurilor frecventate de parvenitul Pirgu. Această dublă apartenenţă – la virtute şi la viciu – situează emiţătorul în planul simultan al dragostei şi al urii, asemănându-se contradicţiei cioraniene. Finalul, înfăţişând victoria lui Gore Pirgu şi estomparea figurilor celorlalte personaje, deci victoria micimii umane, aşază socialul bucureştean într-o lumină negativă, Sorin Alexandrescu numind textul „romanul unei mari înfrângeri”.

Cel de-al  doilea roman urmărit este Calea Victoriei, al lui Cezar Petrescu. Există şi aici un caracter dual al oraşului: el devine din idealul emancipării, locul confirmării degradării umane. Familia Lipan părăseşte „târgul în care se moare” pentru a veni în „oraşul care ucide”, însă, aici află că victorios este cel fără scrupule şi înfruntă drame nebănuite. Dacă la Mateiu Caragiale se putea vorbi despre o mobilitate a imaginilor Bucureştiului, la Cezar Petrescu el apare încremenit în obsesii, este anti-modern şi distruge miturile create în jurul său.

În Patul lui Procust, Sorin Alexandrescu observă două motive noi. Unul dintre ele este statutul femeii în spaţiul bucureştean interbelic: deşi un nou tip de femeie – independentă financiar, capabilă să îşi organizeze singură viaţa, doamna T. demostrează că femeile nu aveau nicio şansă de afirmare. Un alt aspect punctat este acela că Fred Vasilescu alege în plimbările sale nu străzile centrale, bulevardele, ci pe acelea mici, lăturalnice – deplasarea accentului către particular, către analitic.

Ultimul autor la care se opreşte Sorin Alexandrescu este Mircea Eliade, comentând succint, dintre textele lui conţinând imaginea Bucureştiului, Nuntă în cer şi Huliganii. Identifică un Bucureşti violent, al conflictului iremediabil (în care trăieşte) şi un altul aproape edenic, văzut cu „seninătatea nostalgiei” (pe care îl redescoperă după ce îl părăseşte fizic). Importantă este la Eliade funcţia depărtării de locul urmărit, distanţa recreând mitul Bucureştiului.

În finalul discursului, S. Alexandrescu menţionează câteva concluzii lămuritoare. Susţine faptul că Bucureştiul din romane nu se identifică cu cel concret, real, că acesta din urmă este absent şi că există doar o dimensiune estetică pe care scriitorii o creează şi care susţine mitologia oraşului. De asemenea, aduce discuţia în limitele referenţialului şi vorbeşte despre caracteristicile spaţiului modern, actual ce şi-a creat striaţiuni, „spaţii neclare”, dar pe care cei mai tineri îl percep ca normal, în timp ce aceia care cunosc şi o altă imagine le văd ca atipice; din această cauză noua viziune iese din dihotomia valoare/non-valoare.

Sorin Alexandrescu încheie cu o idee preluată dintr-un articol aparţinând lui Eliade: Bucureştiul - „locul unde aflăm cine putem fi”.

Această conferinţă face parte din seria celor susţinute de Andreea Răsuceanu, Adrian Majuru şi Doina Ruşti (12 martie).