ASLUB

Vineri, 4 iunie 2010 - Colocviul Starea poeziei contemporane din cadrul Târgului Naţional al Cărţii de Poezie.

Între emoţiile şi stresurile (încă ?!) sesiunii, o ieşire în lumea vie de dincolo de cărţi este gustată cu voluptatea unei participări la bahicele petreceri romane. Ca de obicei, numele de pe afiş creaseră deja atmosfera unei întâlniri profesioniste, dar ceea ce s-a întâmplat în Rotonda Muzeului Literaturii a depăşit aşteptările.

Discuţia a fost începută de Lucian Chişu, amfitrionul întâlnirii, şi continuată de Mircea Martin, numit ca moderator al acesteia (respectând, însă, din plin, principiul libertăţii de cuvânt a invitaţilor). Ca într-un discurs ce respectă succesiunea normatizată a etapelor, s-a pornit de la clarificarea titlului acestui colocviu, specificându-se că originea lui se află într-o serie de articole publicate de Mircea Martin - „Starea poeziei”. Deşi s-au încercat delimitări în cadrul acestui vast domeniu, nu s-a ajuns la nicio imagine concretă, lăsându-se deshise toate palierele acestui concept, poezia contemporană. Şi ca într-o juvenilă, parcă, bucurie a neîngrădirii, invitaţii şi cei din public au exersat acest tot...riscând uneori, să concureze situaţia lingvisticii tradiţionale – existenţa subiecţilor, dar neclaritatea obiectului* (iar astfel, unele voci şi-au asumat rolul saussurian şi au cerut limpezimea discursului).

Poate intuind continuarea discuţiei, Mircea Martin a răspuns de la început: „starea poeziei este bună”, în ideea poate de a-şi lua de o grijă cu această problemă. Şi odată lansată afirmaţia, lucrurile puteau să se dezlănţuie. Pe acelaşi filon al stării, Alexandru Muşina a relativizat constatarea, echivalând imaginea poeziei cu efervescenţa ei, observând o îmbunătăţire a poeziei de după anii '70. Cu toate acestea, Muşina deplânge deplasarea unor autori faţă de poezia universală şi refuzul acestora de a ieşi din propria substanţă, considerând că doar printr-o bună ancorare în spaţiul cultural poate rezista o operă. Carmen Muşat a dat o notă optimistă viziunii, vorbind despre existenţa unor poeţi care pot să se impună prin propria formulă poetică, care, deşi au lectura literaturii universale, nu o lasă să transpară în text. Conchizând această primă temă, Carmen Muşat a dat un răspuns lămuritor romanticei întrebări: „La ce bun poeţi? Pentru forma cea mai bună de a rezista cultural”.

Poate cea mai tensionată parte a întâlnirii a fost cea a discuţiei despre rolul Internetului în lansarea şi promovarea poeţilor. Aici s-au delimitat vizibil „generaţiile”, existând intervenţii acide din ambele părţi. Lansându-se idei precum „folclorizarea literaturii” prin Internet, pierderea identităţii auctoriale sau importanţa reţelelor de comunicare online pentru debutul şi susţinerea noilor autori (remarcându-se prin intensitatea replicilor Răzvan Ţupa, dar şi Claudiu Komartin, prin potolite intervenţii), s-au auzit păreri atât aprobatoare cât şi împotriva acestor fenomene. Aici normele discursive au fost deseori încălcate, replicile zburând furtunos dintr-o parte a alta a sălii. Într-un metisaj de calmitate simulată, de infantile „ba da-uri” şi „ba nu-uri”, de ironii bine aţintite şi câte un „Domnule Iovănel, mă enervaţi!”, concluzia a fost încercată timid de Caius Dobrescu: nu se poate valida ca pozitivă sau negativă interferenţa poeziei cu mijloacele moderne de comunicare, întrucât aceasta este într-o continuă mişcare, într-un dinamism ce nu permite tihnite popasuri analitice.

Un alt subiect deschis a fost cel al locului poeziei româneşti în spaţiul literar european, concretizat prin traducerile poeţilor români. Magda Cârneci a fost invitată să vorbească despre acest proces, însă discuţia s-a extins rapid, continuând polemicile anterioare. Între un ludic „poezia românească nu joacă în Champions League” şi un puternic „Ion Mureşan este receptat de publicul din Franţa”, nici aici nu s-au oferit soluţii ultime, şi s-au susţinut două păreri la fel de veridice: „poezia se face aici” (Dumitru Ţepeneag) – în ideea modernistă a existenţei poeziei prin limbaj - şi imposibilitatea pronosticului în legătură cu evoluţia şi receptarea poeziei româneşti în particular şi a celei europene în general (spusă în şoaptă, ce-i drept, de Alexandru Matei).

Deşi absent de la colocviu, imaginea lui Eugen Negrici a fost constant actualizată de replicile-leitmotiv ale lui Dumitru Ţepeneag - „spune ce ai de spus înainte să vină Negrici” (când încă se spera venirea lui) şi „Negrici nu e aici”(când absenţa a fost definitiv acceptată), care considera că prezenţa acestuia ar fi inflamat şi mai tare discuţiile.

Ultima replică a discuţiei a fost definitorie pentru tema acesteia şi pentru întreaga desfăşurare literară. Într-o calmitate aritocrată, Gabriel Dimisianu a conchis: „Toată lumea are dreptate”.

Dincolo de polemici nerezolvate şi de tensiuni discursive, întâlnirea de la Muzeu a fost o combinaţie straşnică de râs clocotitor, zâmbet complice sau dezaprobatoare mişcări ale capului şi bucuria de a observa viul literaturii, partea ei viscerală. Căci dincolo de soluţii sau răspunsuri definitive, tocmai această permanentă confruntare a ideilor este cea care confirmă vitalitatea. Confirmarea literaturii în carnalitatea ei a fost sincretic obţinută: cuvinte şi mirosuri – ca o ironie la gluma de incipit a lui Alexandru Muşina care atribuia poezia defavorizaţilor destinului, discuţia despre starea poeziei contemporane româneşti s-a plasat într-un pregnant miros de friptură...pe grătar.

 *cf. Andreea

**Interferenţe: Pink Floyd, The Trial

Sursa foto: www.fdl.ro