ASLUB

Miercuri, 19 mai 2010, s-a jucat la Sala Atelier a Teatrului Naţional Tectonica sentimentelor, a lui Eric Emmanuel Schmitt. În regia lui Nicoale Scarlat şi cu scenografia aparţinând Ştefaniei Cenean, piesa a fost pusă în scenă de actorii Ilinca Goia, Liviu Lucaci, Tamara Creţulescu, Carmen Ionescu şi Valentina Zaharia.

Titlul sugera o reprezentaţie marcată de simboluri, sugestii şi profunzimi ideatice, însă atenţia concentrată a publicului de a prinde aceste subtexte a fost recompensată de un epic bine organizat şi de ne-voalate confesiuni. Această preconcepţie a criptării mi-a fost întărită şi de incipitul piesei, când lumina focalizată pe cuplul îmbrăţişat m-a aşezat într-un spaţiu al receptării prin decodificare – am corelat scena cu începutul piesei Doi dintre noi, insă nepotrivirea stilistică m-a dezmeticit odată cu prima replică: erau cuvinte şi nu pantomimă.

Fără îndoială că remarca anterioară este o consecinţă a unei aşteptări personale. Căci fără a fi deloc plate, textul şi jocul actorilor deschid multiple viziuni de interpretare, unele dintre ele verbalizate, altele doar sugerate, unora oferindu-li-se o concluzie, altele fiind suspendate...exact ca într-o schemă eseistică...paranteze şi paranteze şi paranteze...

Tema centrală a piesei este confruntarea orgoliilor şi suferinţa cauzată de voluptatea răzbunării, construită în jurul cuplului Diane-Richard. Pe lângă aceasta, se mai deschid şi altele: confruntarea socială a sexelor, feminismul şi lupta împotriva discriminării femeii, pierderea demnităţii umane prin prostituţie, dualismul eului şi chiar degradarea statelor mici (cultural, social, economic), reprezentate în mod neaşteptat (?!) de România (modul de receptare al ţării în Occindent este infiltrat în piesă subtil, prin fine detalii despre un român: „foarte brunet, cu dinţii albi-albi” care cânta „frumos de tot la chitară”, dar care avea un defect - „purta prea multe inele; pe fiecare deget”). Toate acestea întregesc firul principal, dar, în acelaşi timp, îşi creează şi proprii direcţii de funcţionare.

Dincolo de povestea creată de personaje, există un discurs bine structurat. De multe ori cei de pe scenă se indentifică cu ceea ce spun, şi nu cu ceea ce fac, faptele fiind doar inerţii sau rezultate ale unei voinţe exterioare. Diane înscenează fostului său iubit o farsă erotică, motivând-o printr-o prea mare iubire, însă abia când îşi dezvăluie adevărata raţiune – suferinţa de a nu se mai şti iubită de acesta – ea este reală, cu adevărat revelată. Tipul de teatru în teatru propus de Diane nu este o imagine inovatoare, ba chiar are tendinţe de stereotipizare; ceea ce dă susţinere expresivă piesei sunt reacţiile personajelor descoperite în urma acesteia: Richard o acceptă pe Elina, cunoscându-i trecutul murdar şi o iartă pe Diane, iar aceasta, după ce asistă ca un maestru de ceremonii la propria suferinţă şi la destrămarea dragostei lui Richard, ajunge să înţeleagă adevărata iubire ce stă dincolo de orgolii şi voluptăţi.

Poate că piesa ar fi avut mai multă forţă dramatică dacă valorile morale propuse nu ar fi fost marcate explicit prin replici-maximă sau replici-axiomă. Pe lângă faptul că riscă să cadă în clişeu, acestea îşi pierd puterea de reflexie prin teatralizare şi emfază verbalizată. Sugestia este mai degrabă preluată de costume decât de limbaj: Rodica şi Elina trec de la costumaţia grotescă a prostituatelor la cea elegantă a unor femei bine ancorate social, Richard şi Diane poartă tonuri de alb, negru şi gri pe parcursul piesei, însă ordinea cromatică este dezechilbrată de apariţia Dianei într-o rochie roşie în cel mai tensionat moment al piesei.

După discursuri despre falsa femeie independentă şi despre povara ei ca „bărbat defect”, după afişarea exotismelor unei ţări estice, după ţipete de fericire dar şi de suferinţă, după Baudelaire şi Musset, piesa se încheie cu un epilog în doi, unde protagoniştii încearcă explicarea titlului: sentimentele sunt ca plăcile tectonice, se mişcă lent dar produc la atingere dezastre insuportabile; însă, în acelaşi timp, ele păstrează mereu energia ce le pune în mişcare.

Poate că lipsită de acest final şi de acele replici moralizatoare explicite, lăsând spectatorul să îşi creeze propriul sistem de interpretare, piesa ar fi fost mai puternică şi cu un ecou mai mare în conştiinţa receptorului.

Sursa foto: www.tnb.ro